Vă mai zic una tare? Cei mai slabi cu nervii încep să cedeze. Cine sînt mai slabi cu nervii? Liberalii. De ce? Pentru că au fost aleşi, ici şi colo, pe locurile 2 şi 3. Ce ne facem dacă guvernul boc rearanjează un pic colegiile din pix? Că liberalii nu o să mai aibă prea mulţi parlamentari de-a lela. Şi nu le e la îndemînă să tot bage bani în alegeri, nici măcar lor.
Sursa
Crin Antonescu: Dacă aş fi pus în situaţia, astăzi, să votez între Traian Băsescu şi oricare alt candidat…
Robert Turcescu: Aşa…
Crin Antonescu: …oricare alt candidat, l-aş vota pe celălalt. E, însă, un răspuns… un răspuns pe schelă, aşa…
Robert Turcescu: Traian Băsescu versus… Corneliu Vadim Tudor
Crin Antonescu: Inclusiv.
Robert Turcescu: Traian Băsescu versus Gigi Becali
Crin Antonescu: Inclusiv. Nu pentru că personajele respective ar fi mai bune pentru această funcţie, în general, decît Traian Băsescu, nu se pune problema. Traian Băsescu este un om politic redutabil, pentru că Traian Băsescu a ajuns în sfîrşitul acestui mandat în pragul nerespectării structurilor elementale din democraţie, a ajuns într-un soi de… nu dictatură, pentru că nu-i permite contextul, într-un soi de abuz perfect, şi un al doila mandat ar fi, după părerea mea, extrem de periculos pentru democraţie, nu doar din cauza lui Traian Băsescu, ci din cauza acelor oameni din România care întotdeauna sînt gata să ajute pe cineva să degenereze în dictatură.
Sursa. De la minutul 30′
Am văzut aseară incidentul dintre Mircea Dinescu şi Traian Băsescu de la meeting-ul electoral de la cetate. Am văzut şi emisiunea de vineri seară, cu Stelian Tănase. unde a greşit Dinescu?
Dinescu trebuie să ştie că, totuşi, nu este stăpînul comunei Cetate. Are “conacul” acolo, are fermă, are portul pe care l-a refăcut, dar nu este “jupînul” locului. Este un locuitor al comunei, ca oricare altul. Mi se pare, deci, greşit, să îl numeşti gazdă. În comuna Cetate, ca în orice alt oraş şi sat din ţara asta, orice candidat, inclusiv Băsescu, are dreptul de a-şi organiza un meeting electoral. L-a organizat în comună, nu pe moşia lui Dinescu.
Mircea Dinescu s-a dus neinvitat la meeting. Sigur, un meeting electoral nu este un concert cu bilete tăiate la intrare, dar este considerată o reuniune între oameni care împărtăşesc simpatia pentru candidatul lor. Mi s-ar fi părut ilogic ca Traian Băsescu sau un oficial din staff-ul de campanie să-l fi invitat şi pe Dinescu la meeting, având în vedere faptul că, în emisiunea de vineri seară, a vorbit în termeni nu prea măgulitori despre el. La un meeting electoral aduci, totuşi, oameni care te simpatizează şi care te vor preşedinte. Meeting-ul electoral nu este o dezbatere electorală organizată de cineva neutru (să zicem, o televiziune), în care să fie aduşi oameni din toate taberele, cu simpatii diferite. Îi aduci numai pe ai tăi.
Nu ştiu ce este cu invitaţia pe care a făcut-o Dinescu în emisiune. A fost urmată de o invitaţie adresată personal sau nu? Indiferent pe ce cale a venit, cert este că preşedintele a refuzat această invitaţie, a ignorat-o sau, pur şi simplu, nu a ştiut de ea. Dacă dorea o cină privată cu preşedintele, atunci ar fi trebuit să facă această invitaţie direct, în privat, nu în public. În contextul acesta, gestul lui Dinescu de a se urca pe scenă se numeşte provocare. De ce a făcut-o? Care este motivul? I-a lipsit tactul?
Să fim înţeleşi, nu mă declar de acord cu reacţia nervoasă a preşedintelui. Încerc să găsesc o explicaţie. Iar aceea ar fi că în incident s-au manifestat, alături de protagonişti, doi dinozauri, Gigi Neţoiu şi Antonie Solomon. Ei fac parte, din păcate, din simpatizanţii preşedintelui de care acesta trebuie să se distanţeze. Este foarte probabil ca reacţia acestuia să fi fost şi rezultatul manifestărilor belicoase din partea celor doi. Nu Antonie Solomon trebuie să îl introducă pe Băsescu într-un meeting.
Revenind la Dinescu, la explicaţiile pe care le-am citit astăzi în unele articole (este dizident, trebuie să-i iertăm orice) cred că ar trebui să privim lucrurile din alt unghi. Eu am văzut aseară, la televizor, un Dinescu scîrbit şi înfrînt. Un Dinescu flenduri, de-abia scăpat din cuşca unui animal imprevizibil şi fioros. Sigur, cuvîntul lui are greutate, ca dizident, ca voce în spaţiul public, dar nu dizidenţii impun un preşedinte. Iar atunci cînd intri în cuşca unui pitbull pe care l-ai întărîtat în prealabil, oricît ai fi de experimentat ca dresor, aşteaptă-te să fii muşcat.
Îngrijoraţi de ravagiile pe care le face gripa nouă, mogulii au sărit în ajutorul moderatorilor de televiziune cu măşti din colecţia proprie.
Dacă daţi click pe cuvîntul “mască” nu veţi deveni imuni la gripa porcină, dar măcar veţi vedea cum arată.
Voi relua şi voi dezvolta aici un comentariu pe care l-am pus la o postare a lui Denis Drăghici. Dacă tot e vremea manifestelor lacrimogene, manifest să fie, tată!
Mie nu-mi e ruşine că am votat cu Băsescu. Dimpotrivă, sînt mîndru că am votat cu “Bădăranul”. Voi vota şi a doua oară, mai ferm şi mai hotărît.
Nu mă bucur că i-a spus, deşi în cadru privat, soţiei sale, că acea ziaristă de tabloid, ahtiată după senzaţional ieftin, este o “ţigancă împuţită”. Dar mă bucur că a obţinut respectul unor elite de necontestat ale societăţii civile româneşti.
Mă bucur că timp de cinci ani de zile am fost constant interesat de politică, în comparaţie cu prieteni şi colegi care, să-mi fie iertată expresia, şi-au băgat picioarele. Acum, deşi tardiv şi superficial, sînt interesaţi şi ei.
Votul în alb nu mi se pare o soluţie. Dimpotrivă, îl consider ţîfna unei clase snoabe şi ipocrite care, pînă acum cîteva luni, era complet dezinteresată de ceea ce se întîmplă pe scena publică. O clasă preocupată doar de propria bunăstare, dezinteresată şi ignorantă, a cărei bunăstare a semănat în ultimii cîţiva ani cu un balon de săpun. Clasa de care am mai vorbit, middle class-ul de carton. Aceste manifeste sînt, de fapt, pe cît de ridicole, pe atît de ineficiente. Acest ridicol este întărit de greaţa pe care mi-o provoacă dizidenţa de facebook, solidaritatea de laptop şi combativitatea wireless.
Regret că preşedintele României este nevoit să contrabalanseze o majoritate cel puţin la fel de rigidă, încăpăţînată şi fără viziune, formată din PNL, PSD şi UDMR. Acest fapt se datorează constituţiei făcute “mănuşă” pentru Adrian Năstase, un personaj odios din istoria recentă, care îşi dorea un mandat (de fapt, două) de cinci ani şi a exersat, la propriu, puterea absolută. Justificarea era, în proiectul de revizuire a constituţiei, că preşedintele şi majoritatea parlamentară nu trebuie să fie, neapărat, din acelaşi partid. Iată, deci, cine este la originea dezechilibrul în care ne aflăm astăzi.
Nu doresc nimănui, nici lui Denis, să retrăiască dictatura aşa cum am trăit-o, auzit-o şi văzut-o eu. O dictatură în care blogul lui n-ar fi existat, o dictatură în care preşedintele n-ar fi fost criticat, o dictatură în care lui Denis i-ar fi fost frică să spună liber ce gîndeşte, o dictatură în care unor oameni le-au fost confiscate casele în numele sistematizării, o dictatură în care sate întregi au fost rase de pe faţa pămîntului iar locuitorii lor strămutaţi la sute de kilometri distanţă, o dictatură în care ţăranii furau de pe cîmp, o dictatură în care nu se publicau cărţi, o dictatură în care, de pildă, moartea lui michael jackson ar fi trecut neobservată, o dictatură în care n-ar fi existat internet şi facebook, o dictatură în care singura sursă credibilă de informare era Europa Liberă.
Cînd îl aud pe Denis şi pe alţii pronunţînd atît de lejer cuvîntul “dictatură” mă simt înjurat de mamă.
P.S. Pentru că nu sînt de talia marii gînditoare corporatiste Alexandra Svet, încerc o comparaţie între mine şi Denis, aşa că vă întreb pe voi (l-am întrebat şi pe el): care text e mai lacrimogen, al meu sau al lui?
O parte din liderii de opinie din România au fost forţaţi, fie în urma unor indicaţii directe, fie de conjunctură, să aleagă între a deveni o armă isterică de doborîre a preşedintelui, fie în a-şi susţine cumpătat şi cu argumente punctul de vedere, conform propriei conştiinţe. Voi vorbi mai jos despre cei dintîi, mercenarii. Au un viitor? Ce au de cîştigat, în timp, din ceea ce fac? Ce au de pierdut?
Situaţia economică de acum a mogulilor nu este prea roză. Criza economică i-a afectat puternic. După cum se arată lucrurile, nici nu sînt şanse de redresare prea curînd. Trusturile de presă au fost lovite direct la încasările din publicitate. Celelalte afaceri nu mai merg, aduc profituri mici sau sînt pe pierdere (imobiliare, petrol, etc.). Nu mai există licitaţii aranjate, privatizări frauduloase – de fapt, guvernul Boc pare să fi abandonat în ultimul an, ideea de a mai privatiza ceva.
Mogulii simt ceva. Ei ştiu foarte bine că prosperitatea lor economică depinde de influenţa pe care o au asupra politicului şi a justiţiei. Şi ştiu foarte bine că influenţele asupra unora din forţele politice sau puteri din stat nu garantează, de fapt, controlul prin subordonare sau neimplicare a tuturor forţelor politice sau puterilor statului. Degeaba avem o majoritate parlamentară dacă nu avem un parchet subordonat, un guvern care să ne împartă bunăstare şi reeşalonări în mod echitabil. Atacurile şi presiunile asupra preşedintelui, elementul cheie în această ecuaţie, devin, astfel, fireşti.
Înfiinţarea sau cumpărarea de trusturi de presă este singurul mod prin care pot face aceste presiuni. Totuşi, acest mijloc are şi el limitele lui. Îţi poţi aduce oameni fără conştiinţă, fără coloană, dispuşi la orice. Dar cîtă vreme îţi sînt utili aceşti oameni? Te vei dispensa de ei cînd vei vedea că ţi-ai atins scopul sau că, dimpotrivă, acesta este imposibil de atins?
Să analizăm două scenarii – cum vor influenţa alegerile prezidenţiale viaţa acestor oameni, în cazul în care învinge Traian Băsescu sau cel în care învinge Mircea Geoană. Pe Crin Antonescu îl exclud, pentru că nu îi dau şanse de a accede în turul 2. Oricum, scenariul Antonescu este, în linii mari, similar cu scenariul Geoană.
În primul scenariu, cel “nefericit”, în care cîştigă Traian Băsescu, mogulii au de pierdut. Nu se pot redresa financiar prin mijloacele de care am vorbit mai sus. Va fi nevoie să apeleze la mijloacele capitaliştilor cinstiţi: reducerea locurilor de muncă (inclusiv a jurnaliştilor-trompete), renunţarea, cel puţin temporar, la acapararea cît mai multor pîrghii strategice din economie, reducerea sau chiar renunţarea la trusturile de presă. Nu cred că sînt atît de proşti încît să nu-şi dea seama că investiţia lor în acest stil de presă este neperformant şi încă cinci ani de zile i-ar ruina. Liderii de opinie vor fi nevoiţi să îşi caute alte locuri de muncă, în alte domenii. Se pune serios problema creditelor, a vacanţelor, a tuturor beneficiilor de pînă acum. Se va dovedi că, în ciuda tuturor eforturilor, Traian Băsescu i-a învins. Neavînd posibilitatea de a mai candida, nu va mai avea nici o miză electorală în cel de-al doilea mandat, aşa că există posibilitatea de a deveni şi mai radical. O consecinţă nu imediată este, deci, ca acest stil de a face presă de opinie să se năruiască. Singura şansă de a se mai salva este să profite tot de criză şi să facă presiuni doar asupra PD-L-ului, în cazul în care acesta va forma un guvern. Nu pentru mult timp, însă, pentru că rechinii nu au răbdare. Ei sînt oportunişti, pînda şi tracasarea vînatului nu sînt în stilul lor.
Să luăm şi cel de-al doilea caz, cel “fericit”, în care cîştigă Mircea Geoană. Situaţia, aşa cum o văd eu, va fi mult mai gravă pentru mercenari. Liniştea se va aşterne brusc, pentru că nu mai există obiectul atacurilor. După o scurtă perioadă de euforie, de cîteva luni, în care victima va fi devorată, se va aşterne liniştea. Mogulii nu vor mai avea nevoie de ei, pentru că nu vor mai avea ce să le dea de lucru. Mulţi vor fi daţi afară, iar cei rămaşi vor fi nevoiţi să “lucreze” pe onorarii mult mai mici. Presa, aşa cum o ştim, va pierde în acest moment mult teren. Ziarele şi posturile TV vor reuşi să supravieţuiască doar dacă îşi vor schimba politica editorială, dintr-una bazată pe conflict, pe atacuri sub centură, pe isterie, într-una bazată pe analiză documentată şi argumentată şi pe o retorică decentă. Este adevărat că, la ora actuală, cele mai profitabile ziare sunt tabloidele. Dar cîtă presă tabloidă să faci? Presa “quality” este ineficientă comparativ cu cea tabloidă, aşa că mogulii vor fi nevoiţi să reducă “trupele” la cota de avarie. Oricît ar fi de bogaţi, nu îşi vor permite să ţină în spate armate de oameni care nu vor face nimic.
Aşa cum văd eu lucrurile, cea mai bună opţiune este onestitatea, profesionalismul, presa făcută cu faţa către cititor. Există astfel de jurnalişti, însă ei sînt prea puţin vizibili în vacarmul de acum. Cred că, pe lîngă trusturile slăbite şi bolnave, alte publicaţii print şi on-line sau posturi tv mai mici vor schimba în bine faţa jurnalistului român.
Later edit: Un inginer în instalaţii le zice bine aici.
Se comunică deşchiderea unei noi pagini în buletinul informativ de pe internet facebook spre viitor, ca continuare la acest comunicat din partea noastră. Tovarăşii utilizatori care aveţi conturi de abonament facebook spre viitor sînteţi somaţi să deveniţi fani, adică să intraţi în partid, adică înţelegeţi, intrînd fie de aici, fie de la widgetul facebook din dreapta. Se acceptă şi fanii cu origine nesănătoasă. Cei care se sustrage de la apăsarea click-ului de mouse se va deferi organelor de miliţie pentru a fi anchetaţi.
Rugăminte către cititori: dacă daţi peste această pagină din jurnal, vă rog frumos să o ardeţi. Mi-ar putea periclita familia, casa, libertatea, poate chiar viaţa şi familia. Mulţumesc. Am cenzurat, preventiv, cu mîna mea, cîteva rînduri, pe ici-pe colo şi chiar familia.
Jurnal
31 octombrie 2009
E dimineaţă, se crapă de ziuă. E sîmbătă şi trebuie să plec la slujbă muncă. Azi trebuie să fie zi scurtă, pentru că pe EBA, fiica dictatorului, au făcut-o prim secretar pe judeţ, iar Elena Gîdrea a devenit preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Portocalii. Deschid uşa. Coridorul este lung şi tenebros. Nu dibuiesc întrerupătorul. Nu încerc să aprind lumina, mai mult ca sigur este întreruptă, pentru economii. Am ieşit cu teamă pe uşă şi am încuiat cu grijă cele patru yale şi lacătul. O vecină, turnătoarea blocului, turna apă la florile de pe scară. Cimentul este lucios. Un sepepist a spălat toată scara, probabil ca să alunec eu. Cobor cu grijă scările, ţinîndu-mă de balustrada comunistă. Ajung afară. În faţa blocului sînt nişte flori în care – nu am verificat – sînt convins că se află microfoane. multe microfoane. Încerc să trag o băşină, sper să fie una surdă. N-aş vrea să miroasă vecinii ceva. Mă urc în maşină. Numărul meu se termină în consoană. weekendul ăsta umblă maşinile cu consoane în coadă. Lîngă maşină se pişa o căţea gestantă, care n-a putut să avorteze, pentru că e interzis. de fapt, e interzis şi cuvîntul “avort”, aşa că o să-l barez şi pe el. Pornesc încet spre prima benzinărie. Nu, nu se dă raţia de benzină, dar e singurul loc în care pot bea cafea din năut la ora asta. Doi miliţieni poliţişti se plimbau aparent liniştiţi. Doar privirile lor scrutau fiecare colţişor de trotuar, poate-poate prind un duşman al regimului. Duşmanii regimului sînt, în primul rînd, beţivii care pun în pericol rezerva naţională de whisky. Ajung la benzinărie. Cu siguranţă, nu au benzină, dar nişte securişti vin şi pleacă cu maşinile de la pompă, se prefac că pun benzină în rezervor, pentru a salva aparenţa de prosperitate. Îmi cer cafeaua năutul şi îmi aprind o ţigară marlboro snagov ultraslim pentru gagici tovărăşici. Zăbovesc vreo jumătate de oră. Schimb două vorbe cu o casieră grasă. Iau ziarele. Plictisitoare, de sîmbătă. Deschid unul la întîmplare, prefăcîndu-mă interesat. În Scînteia Tineretului Cotidianul pe prima pagină, o poză imensă cu dictatorul Băsescu şi un articol şuviţă şuvoi pe 6 coloane cu cuvîntarea acestuia în faţa unei mari adunări electorale. Din trei în trei rînduri găseai aplauze furtunoase, ovaţii prelungite, băsescu şi poporul, băsescu pace, băsescu românia şi alte sloganuri mobilizatoare. Am înţeles că doreşte să reintroducă armata obligatorie de un an şi jumătate, atît pentru bărbaţi, cît şi pentru femei, practica agricolă pentru elevi şi studenţi, iar pe soldaţi – pe toţi, inclusiv gradaţii – vrea să îi bage în mină. În România nu s-a mai extras de mult cărbune. Nu am mai apucat să citesc şi Scînteia Jurnalul Naţional, pentru că întîrziam la birou şi mi-aş fi periclitat cu vreo juma’ de oră planul cincinal.
Sătul însufleţit de lectură, mă urc în maşină şi plec spre birou. Dau drumul la tranzistor. Radio România Actualităţi, pentru că se transmite emisiunea mea preferată, o melodie pentru dumneavoastră. Astăzi, “Republică măreaţă vatră”, în interpretarea inegalabilului Adi Depăşire-de-Plan, fost Minune. Cînta aşa de frumos că-mi venea să dau cu palma de pămînt ca dictatorul. Păcat că eram la volan. Toate radiourile private au fost închise la ordinul sinistrei coafeze Maria Băsescu, iar site-ul Wikipedia în limba română a fost naţionalizat de curînd. Am înţeles că Dobrovolschi, un fost star radio, este acum mare sculer matriţer la “steagul portocaliu”, iar Craioveanu a fost tuns şi înfundă puşcăria, cînd la Piteşti, cînd la Aiud – navetist, săracu’. Au fost închise şi televiziunile, mai există doar Televiziunea Română, de unde Alexandru Sassu, reîntors între timp în partidul prezidenţial, ne oferă două ore superbe de miră. Antena 3, cum spuneam, nu mai există, iar Valentin Stan, care era un tip erudit şi foarte, foarte echilibrat, a cam luat-o razna. Se zvoneşte că a încercat să treacă graniţa în Bulgaria, unde prinsese un contract cu o televiziune de acolo, însă tentativa a eşuat, iar acum ţine predici filougrice şi antioccidentale în stradă, în limba bulgară, redînd înregistrări ale lui Barack Obama, Carla Sarkozy şi Gordon Brown, tot în limba bulgară, la un calculator “Cobra” fabricat de Ice Felix.
Ajuns la firmă (fosta mea firmă, acum întreprinderea de stat de traduceri autorizate şi copiere de acte “carol?”, prescurtat ISTACAC. mi-au luat-o ăştia cu ilicitul) întîlnesc aceleaşi priviri suspecte. Sînt singurul care vine cu maşina la lucru. Cei doi miliţieni poliţişti se apropie precipitat de mine cu pulanele scoase. A avut dreptate Dictatorul, de ce mi-a fost frică n-am scăpat…
Geoană ce părere are?
Măuzes
doamna de moravuri discutabile care se exprimă cu flatulozitate
Sfantul Yodda Guţăzătorul
